Motto : ,, Rapidul mi-a fost cea mai dragă echipă. ! Dacă o singură zi nu m-aş mai ocupa de handbal, aş muri. Handbalul a însemnat totul pentru mine" - Constantin „Pilică” Popescu, enciclopedia handbalului românesc și antrenorul care a câştigat 3 titluri mondiale cu naţionala feminină
Pentru cei mai tineri, Constantin ”Pilică” Popescu este sinonim cu enciclopedia handbalului românesc, pe care chiar a scris-o. Pentru cei mai vârstnici, ca mine, este antrenorul care a câştigat trei titluri mondiale, două cu naţionala feminină de handbal în 11 şi unul cu cea feminină de handbal în 7.
Succesele in handbalul feminin au aparut inca de când acest sport se juca în 11. În anii 1956 şi 1960, cu Constantin Pilică Popescu pe banca tehnică, "naţionala" României reusea sa devina campioană mondială.
Primul trofeu a fost obținut în RFG (1956). Atunci naționala noastră femină s-a deplasat cu avionul poștal, sportivele călătorind printre colete, la asta se mai adaugă si faptul ca avionul a fost lovit de un fulger. În 1962, la prima ediţie a unui Campionat Mondial de handbal în 7, România a triumfat din nou, pentru a treia si ultima oara.
"Succesul de atunci nu a rămas fără urmări. Am fost trataţi ca nişte eroi naţionali", îşi amintea celebrul antrenor intr-un interviu GSP . "Prim-ministrul României, Ioan Gheorghe Maurer, ne-a invitat la Guvern. Am primit atunci un premiu în bani constînd în şapte salarii de profesor. Irina Climovschi (n.a jucatoare la Rapid ) era între buturi. Doamne, ce portar! După mine, e cea mai valoroasă handbalistă pe care a avut-o România, din toate timpurile! (n.a. poftim!) Mai erau Nadire Ibadula, Irene Ghunter, Carolina Cîrligeanu, Victorita Dumitrescu".
Cand rostea numele fetelor mondiale avea lacrimi în colţul ochilor: "Unele dintre ele, din păcate, nu mai sunt", amintea in continuare ,,nea Pilică”. Porecla i-a fost atribuită în anii liceului bucureștean, pentru că purta părul lung, iar denumirea în latină pentru păr era „pilus”. De atunci colegii i-au spus „Pilică”. S-a născut în Bucureşti, la 3 septembrie 1928, și s-a stins la vârsta de 90 de ani, in 2018.
Ulterior, a absolvit IEFS, principala instituție de profil din România. S-a afirmat repede într-un sport în care a inovat la capitolul strategie și pregătire fizică. În anul 1960 i s-a conferit titlul de „Maestru Emerit al Sportului. A obținut un loc secund la C.M. din 1973 și a condus echipa spre cea mai bună performanţă a handbalului femininla Jocurile Olimpice de la Montreal 1976, locul 4, până în prezent.
A condus si cea mai galonată echipă feminină din România, Oltchim Rm. Vîlcea, care a făcut primii paşi pe semicerc tot cu nea Pilică la timonă. A preluat echipa vâlceana de pe locul zece, în liga a doua, salvând-o cu greu de la retrogradare în 1981. În anul următor a promovat în Divizia A, după care a început urcuşul. A terminat pe locul doi, iar în 1984 a cucerit Cupa IHF.
După revoluţie, Pilică Popescu a preluat Rapidul. În 2000, a cîştigat cu formaţia din Giuleşti City Cup. "Rapidul mi-a fost cea mai dragă echipă, poate şi pentru că tata şi bunicul au fost ceferişti. Peste tot pe unde am trecut, am pus aceeaşi pasiune" – spunea nea Pilica. "Ministrul transporturilor de atunci, Traian Băsescu, ne-a aşteptat la gară. Ne-a oferit cadouri şi a venit şi la banchet, unde am sărbătorit pînă dimineaţa", spune tehnicianul.
In acelasi an (2000), Constantin Popescu primeşte Crucea naţională Serviciul Credincios Clasa a II-a „pentru obţinerea unor rezultate sportive deosebite”. În noiembrie 2006, la 78 de ani, Constantin Popescu a decis să se retragă.
"A fost greu, banca tehnică mi-a fost cel mai drag lucru din viaţă. Odată şi odată trebuia însă să se întâmple", avea sa aminteasca. Constantin Popescu a antrenat de-a lungul timpului multe jucătoare valoroase. Cîteva insă i-au rămas la suflet., precum Maria Torok Verigeanu Duca care a fost febleţea sa.
, Îmi aduc aminte, cînd am am luat-o de la Bacău, în 1982, am plecat cu o sută de mii de lei de la Vîlcea. Ne-am dus acasă, la tatăl său, la Sfîntu Gheorghe. Bătrînul nu ştia decît ungureşte, noi spuneam ceva, fata traducea. I-am dat banii, a numărat două ore la ei. Ţin minte că la televizor era un meci de fotbal. Număra ce număra, se mai uita la fotbal, se încurca şi o lua de la început", povesteşte Popescu.
"Mori Torok a fost un fenomen. Nu ştiu cînd se va mai naşte o jucătoare de valoarea ei", a adăugat nea Pilică. Iar este contrazisa ,,bunul national ” de cel care a publicat sub egida FRH cea ampla enciclopedie intitulată „Istoria Handbalului”.
Lucrarea cuprinde toate momentele importante prin care a trecut acest sport de la pătrunderea sa în România. Cele două volume însumează peste 1000 de pagini. A întîmpinat însă mari greutăţi in publicare lucrarii . "Am căutat în arhiva federaţiei şi am remarcat că lipseau perioade mari de ani.
A trebuit să iau ziarele vremii la mînă, să caut peste tot, dar am reuşit. Sînt mulţumit că va mai rămîne ceva după mine", spune tehnicianul care a mai scris alte trei cărţi de specialitate: "Jocul portarului de handbal", "Lecţii de handbal" şi "Antrenorul, profilul şi munca sa".
